Încă eşti în mintea mea rătăcind printre gânduri fugare, încercând sa-mi știi sufletul. Te simt ești acolo trăind în interiorul meu, ascultîndu-mi muzica ce își scrie partitura pe crampee de azi și noapte, atunci când acorduri în si bemol canta amintiri cu noi.
Știu ca nu ai înțelege mare lucru din vorbele mele, dar în viata mea totul are sens, pentru ca m-ai învățat să cred în mine, să mă văd mai frumoasă decît ştiu eu, să mă privesc cu alți ochi și să-mi văd sufletul dincolo de corpul acesta ce ți-a comunicat într-o limba știută doar de el.
Am să învăț să trec și peste lipsa ta. Poate nici tu nu știi cum ai făcut, dar m-ai învățat să fiu puternica. Ciudat poate dacă stau să analizez situația, pot spune că într-un anume fel mi-ai fost model. Si chiar dacă uneori erau minciuni vorbele tale, literele acelea formând cuvinte au fost medicamentul ce m-a vindecat de a iubi în exces. Cred că ştiu sau cel puţin așa simt, motivul pentru care am rezistat atît de mult într-o relație fără sorţi de izbândă este acela ca tu erai piesa lipsa din puzzel-ul meu.
Eu aveam o rană, iar tu ai fost pansamentul ideal. Ştii bine că pentru asta îţi mulțumesc. Știu că această rană nu se va mai deschide pentru a-mi face rău, că așa cum spune o zicală fiecare om din viaţa noastră este menit să apară la momentul când avem cea mai mare nevoie de el și când suntem pregătiți să învățăm de la el. Asta înseamnă că nimeni nu va ocupa locul tău, dar cert este că eu voi merge mai departe fără ca asta să mai doară.
