Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti. - Octavian Paler
marți, 28 aprilie 2015
Transplant
Am nevoie de un transplant. Poate chiar de doua, unul de inima și altul de creier. Ar fi chiar perfect dacă ar fi posibil să fie făcute simultan pentru că doar astfel pot scăpa de inima asta făcuta bucăți și de creierul ce se întoarce constant la aceleași trăiri.
Sau poate există transplant de sentimente. Oare cum m-as simți în pielea ta? Mă gândesc că ai și tu propriile fantome ce iți bântuie existenta și nu te lasă să dormi deseori. Care dintre noi oare are răni mai mari și mai adânc îngropate? Răni pe care vrem să le acoperim fie printr-un comportament indiferent, rece și crud fată de ceilalți, fie prin exces de dragoste ce credem că poate trezi în persoana asupra căreia proiectam sentimentele noastre și nevoia de a dovedi că meritam să fim iubiți ... adevărata trăire a iubirii ce strigă după ajutor.
Simt că ființa mea este alcătuită din doua trupuri într-unul singur. Un trup se contorsionează sub presiunea amintirilor ce îl fac viu, celălalt e nemișcat parcă ar fi spectator la scenele ce îi alcătuiesc existenta. Fiecare lume o face pe cealaltă să pară imposibila, îndepărtată, o alta realitate.
Am nevoie de un transplant. De ce? Pentru că timpul nu vindeca rănile. Nici măcar nu oprește lacrimile. Când vine vorba de suferință, timpul nu este decât o încercare ratată de a uita.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)